Visualizzazioni totali

domenica 10 dicembre 2017

Nun è nu’ fattariell’e tiemp antiche, ma ‘o vvero

Nun è nu’ fattariell’e tiemp antiche, ma ‘o vvero ‘e chella vita d’o passato, che ll’uommene cchiù viecchie, cu’ ll’amiche, arricordano, parlanne: t’è scurdato? 

 Pur’je, turnann’arreto cu’e pensieri, all’ann ‘e quanno ero piccerillo, mo’ m’arricordo comm foss ‘aieri, cu poche pazziarelle e ‘nu vattillo. 

 Me steva ‘nzino comme foss’a mamma, ‘o ccarezzavo c’a manella, e addora e, na frittura ‘e rucule c’a nzogna, nun se fermava arint, jeva ‘a fora. 

 A’ ggente a’llà ppe tuorno ‘a voce, aizava comme stesseno cu’ nnuie, ce’a date ‘na pezzella cu’ ‘na noce, e nuie priamm’a Dio assiem’a vvuie? 

A tiana ‘ncopp’o trebbete vulleva, cu ‘e stèlle che sparavano scintille, ‘o ffuoco allèro, allèro che jardeva, pareva ca pur’isso ce traseva. 

Accarezzava ‘o pignatiello ‘e creta, chiìn’e fasule russe, chianu, chiano, ‘a vrasa ‘e chellu ffuoco, pur’addrèta, reva calore comm’accarezza ‘a mano. 

 E na carezza vera, po’ ‘nt’o suonno, cchiù fforte ‘e na’ jurnata ‘e fantasia, ‘nt’e bbracce fort e ddoce ‘e nonna mia, ca ‘nzieme a Dio, ce guard’all’atu munno


Nessun commento:

Posta un commento